Mergeti la teatru!!!!

Şi-mi curg lacrimi, pic, pic, pic

Teatrul Naţional Craiovean a deschis duminicã, 16 septembrie, stagiunea cu un spectacol muzical, în premierã, o parodie dupã melodrama “Douã orfeline” scrisã de Adolphe Philippe D`Ennery şi Eugene Cormon.
Piesa regizatã de George Ivaşcu a fost apreciatã de numeroşii spectatori veniþi sã vadã un spectacol muzical, rar întalnit pe scena craioveanã.
Echipei de actorii profesionişti ai teatrului : Romaniþa Ionescu şi Oana Bineaþã, în rolul celor douã orfeline ( Louise şi Henriette ), Irina Sârbu (Maestru de ceremonii ), Tamara Popescu ( Vivandiera Frochard ), Adrian Andone ( Pierre Frochard ), Dragoş Maceşanu ( Jacques Frochard ), Geni Macsim ( Contesa de Liqueurs ), Angel Rababoc (Contesa de Liqueurs ), Cosmin Rãdescu ( Roger, Cavalerul de Vandrais ), Gina Cãlinoiu (Mariane Votier ), Ştefan Cepoi ( Picard ), Marian Politic ( Marchizul negru ), Monica Modreanu ( Cãlugãriţa ), Ştefan Mirea ( Doctorul ), Mircea Tudosã ( Martin), li s-a alãturat studenţii Facultaţii de Teatru, din Craiova, în rolul “Femeilor Lejere”: Daniela Şerban, Denisa Vlad, Monica Ardeleanu, Anca Þecu, Mihaela Gaicu, Ruxandra Chelaru, Daniela Şuţu Ionescu, Adriana Ştefanache, Maria Salcã.
Textul piesei scris de poetul Eugen Mirea, pe muzica lui Henry Mãlineanu este interpretat perfect de actori. Îşi iau rolul în serios, joacã apoi cântã şi cântã atât de tare, încât vocea devine hilarã pentru urechea spectatorului. Scena devine un haos al jocului: unele personaje intrã în scenã, altele ies foarte repede, maestrul de ceremonii întrerupe replicile din când în când, glasuri ciudate ce stârnesc râsul publicului.
Cât priveşte subiectul parodiei este aceelaşi cu cel al romanului:douã orfeline ajung la Paris pentru a-şi câştiga existenţa dar sunt rãpite şi despãrţite. Dupã grele încercãri, orfelinele se regãsesc şi descoperã fericirea. Un happy-end în care toate personajele cântã şi danseazã.
Decorul discret, realizat de Klara & Eliza Labancz pune în prim-plan jocul actorilor, piesa de rezistenţã fiind însã, pianul din colţul drept al scenei.
Punctul de intensitate al piesei îl reprezintã momentele muzicale oferite de actori care reuşesc cu naturaleţe sã-şI dezvãluie “calitãţile” vocale. şi, totuşi , textul e excepţional; recipile sunt construite: din clişee lamentabile ( “Hai sã te strâng la piept, colea”(Jacques Frochard), “Hercule este toatã familia mea” ( Martin), opoziţii amuzante de cuvinte (oiţã vs fiinţã onestã), rostite într-un mod nonşalant prin intensificarea comicului.
Laudãm competenţa actorilor: Romanişa Ionescu şi Oana Bineaþã, care reuşesc sã-şi însuşeascã rolul celor douã orfeline inocente şi delicate, ce se iubesc:” Pentru sora mea mã sacrific,/ şi-mi curg lacrimi pic, pic, pic”. Adrian Andone joacã excelent rolul unui biet tocilar şchiop( Pierre Frochard ) , ce se îndragosteşte de orfelina oarbã, prizoniera mamei lui. Cei doi ajung împreunã şi pot ,în cele din urmã ,sã treacã peste complexe: “ Cãci noi avem complexe,/ şi din complexe ne înhibãm/ Cãci noi avem complexe,/ şi din complexe ne refulãm.” Irina Sârbu , ( Maestru de ceremonii ) îşi demonstreazã remarcabil calitãţile de pianistã, iar Geni Macsim cele de cântãreaţã. Amândouã sunt degajate şi fermecãtoare. Tamara Popescu (Vivandiera Frochard) prezintã femeia marginalã, cu obiective mediocre . Monica Modreanu interpreteazã rolul rigidei cãlugãriţe care cedeazã, în final , cãsãtorindu-se cu doctorul ( Ştefan Mirea). Ştefan Cepoi ( Picard) are un spirit ludic şi agitat, perfect un servitor disponibil şi ascultãtor. Impresionantã este şi evoluţia studentelor de la Facultatea de Teatru, în rolul “Femeilor Lejere”. Toţi actorii reuşesc sã ofere publicului un spectacol extraodinar, de bunã calitate şi foarte bine jucat.
Aşadar, o piesã încântãtoare , evoluţii suprinzãtoare fac esenţa unui spectacol de zile mari aşa cum suntem obişnuiţi ca de fiecare datã, sã vedem pe scena Teatrului Naţional din Craiova.

Citim sau nu?

Când mi-a căzut în mână cartea lui Aurel Antonie, privirea mi s-a oprit pentru câteva momente asupra copertei: „O copertă destul de ciudată” mi-am zis. Parţial mascaţi, doi oameni (unul dintre ei are o pasăre pe cap) stau înghesuţi în josul paginii de parcă ar fi fost împinşi de titlul triumfator ce dănuia în centru: Cenuşa.

Titlul reprezintă chiar un personaj (omniprezent) în viaţa sătenilor din Valea uitării: „N-ai cum să scapi de ea, este peste tot...”

Romanul este structurat în şapte capitole sau „zile”, cum le numeşte autorul, iar fiecare dintre acestea denumeşte câte un episod din „facerea lumii”, după cum chiar autorul ne explică la sfâşitul romanului: „Stătuse aici o săptămână întreagă. Tot atât zăbovise şi Domnul când crease lumea.”, sugerând o limită a lucrurilor, un început şi un sfârşit, un ciclu important al evoluţiei.

La o primă vedere ne dăm seama că Biblia este pilonul central la care s-a raportat Antonie Aurel când şi-a scris cartea: numele Sfinţilor au devenit numele personajelor romanului (Solomon, Sofronie, Iosif, Gherasim, Efraim, Isei), iar acţiunile lor au fost extrase din acţiunile personajelor biblice. De remarcat este faptul că autorul preia aproape identic originile şi evoluţile aşa cum au fost canonizate şi le plasează într-un spaţiu nedefinit: „Singurele puncte de reper erau «în deal» sau «la vale »...” şi în atemporal.

Subiectul romanului pare simplu: un tânăr care abia şi-a terminat studiile pleacă în căutarea unei slujbe, într-un sat, însă este prins în diferite situaţii ciudate la care se adaptează într-un final. David, personajul principal, trece prin diferite încercări cu încărcătură psihologică, pare să fie investit cu un scop precis şi „pleacă” lăsând prea multe semne de întrebare, atât de multe încât par să se transforme în resemnare. Ajuns în Valea uitării, el descoperă o lume în care nu există principii de viaţă, o lume care nu prezintă semne de evoluţie. Deşi surprins (fusese trimis de tatăl său pentru a-şi practica meseria, adică pictor de biserici: „Mă cheamă David şi am venit să lucrez la biserică”), el adoptă acel stil de viaţă şi chiar acceptă toate activităţile care i se propun (profesor de sport, învăţător, preşedintele barăcii treizeci şi şase). Mai mult, chiar el îşi pune titlul de „Alteţă regală David I” (atunci când nea Gâju îl pune preşedintele barăcii). Pe de altă parte, putem întrezări o evadare din spectrul sătesc prin scrisorile pe care le trimite şi le primeşte: chiar dacă îşi dă seama că ajungerea lor la destinatar nu e făcută tocmai în condiţii normale, David continuă să scrie şi să ceară ajutoare, dar singurele sfaturi pe care le primeşte sunt acelea de a convieţui în acel sat straniu.

Aurel Antonie reuşeşte să construiască o atmosferă neobişnuită, o ordine a paradoxului, prin juxtapunerea unor elemente ce instigă comportamentul normal al fiinţei umane. Înteresant este faptul că autorul mizează pe simetrie – începutul romanului este identic cu sfârşitul: aceleaşi gesturi, reacţii din partea personajului pe când atenţia lui cade asupra soclui pe care scria: „Nu vom pleca de aici până ce nu vom scoate la lumină ultimul pumn de cărbune!”.

Putem să vorbim despre un roman plin de înţelesuri, pe care îl poti redescoperii la fiecare lectură, un roman al tragicului ce lasă în urmă multe semne de întrebare.