Citim sau nu?

Când mi-a căzut în mână cartea lui Aurel Antonie, privirea mi s-a oprit pentru câteva momente asupra copertei: „O copertă destul de ciudată” mi-am zis. Parţial mascaţi, doi oameni (unul dintre ei are o pasăre pe cap) stau înghesuţi în josul paginii de parcă ar fi fost împinşi de titlul triumfator ce dănuia în centru: Cenuşa.

Titlul reprezintă chiar un personaj (omniprezent) în viaţa sătenilor din Valea uitării: „N-ai cum să scapi de ea, este peste tot...”

Romanul este structurat în şapte capitole sau „zile”, cum le numeşte autorul, iar fiecare dintre acestea denumeşte câte un episod din „facerea lumii”, după cum chiar autorul ne explică la sfâşitul romanului: „Stătuse aici o săptămână întreagă. Tot atât zăbovise şi Domnul când crease lumea.”, sugerând o limită a lucrurilor, un început şi un sfârşit, un ciclu important al evoluţiei.

La o primă vedere ne dăm seama că Biblia este pilonul central la care s-a raportat Antonie Aurel când şi-a scris cartea: numele Sfinţilor au devenit numele personajelor romanului (Solomon, Sofronie, Iosif, Gherasim, Efraim, Isei), iar acţiunile lor au fost extrase din acţiunile personajelor biblice. De remarcat este faptul că autorul preia aproape identic originile şi evoluţile aşa cum au fost canonizate şi le plasează într-un spaţiu nedefinit: „Singurele puncte de reper erau «în deal» sau «la vale »...” şi în atemporal.

Subiectul romanului pare simplu: un tânăr care abia şi-a terminat studiile pleacă în căutarea unei slujbe, într-un sat, însă este prins în diferite situaţii ciudate la care se adaptează într-un final. David, personajul principal, trece prin diferite încercări cu încărcătură psihologică, pare să fie investit cu un scop precis şi „pleacă” lăsând prea multe semne de întrebare, atât de multe încât par să se transforme în resemnare. Ajuns în Valea uitării, el descoperă o lume în care nu există principii de viaţă, o lume care nu prezintă semne de evoluţie. Deşi surprins (fusese trimis de tatăl său pentru a-şi practica meseria, adică pictor de biserici: „Mă cheamă David şi am venit să lucrez la biserică”), el adoptă acel stil de viaţă şi chiar acceptă toate activităţile care i se propun (profesor de sport, învăţător, preşedintele barăcii treizeci şi şase). Mai mult, chiar el îşi pune titlul de „Alteţă regală David I” (atunci când nea Gâju îl pune preşedintele barăcii). Pe de altă parte, putem întrezări o evadare din spectrul sătesc prin scrisorile pe care le trimite şi le primeşte: chiar dacă îşi dă seama că ajungerea lor la destinatar nu e făcută tocmai în condiţii normale, David continuă să scrie şi să ceară ajutoare, dar singurele sfaturi pe care le primeşte sunt acelea de a convieţui în acel sat straniu.

Aurel Antonie reuşeşte să construiască o atmosferă neobişnuită, o ordine a paradoxului, prin juxtapunerea unor elemente ce instigă comportamentul normal al fiinţei umane. Înteresant este faptul că autorul mizează pe simetrie – începutul romanului este identic cu sfârşitul: aceleaşi gesturi, reacţii din partea personajului pe când atenţia lui cade asupra soclui pe care scria: „Nu vom pleca de aici până ce nu vom scoate la lumină ultimul pumn de cărbune!”.

Putem să vorbim despre un roman plin de înţelesuri, pe care îl poti redescoperii la fiecare lectură, un roman al tragicului ce lasă în urmă multe semne de întrebare.