..dacă nu am fi avut toţi visul asta, poate că nici eu nu aş fi avut curajul să mă arunc cu capul înainte...
Adina Mocanu: Cum a luat naştere acest café-teatru?
Adela Minae: A luat naştere dintr-un vis, pe care l-am avut noi ca studenţi. Ne gândeam noi cum ar fi să avem un teatru independent, un café-teatru aşa cum am auzit că s-a deschis la Bucureşti, „Green Hours” şi ne-am tot gândit, am încercat să căutăm spaţii cu chirie. Una peste alta, a rămas un vis mulţi ani de zile, până când s-a ivit ocazia de a profita de spaţiul acesta, de subsolul unei case. Nu arăta în niciun caz cum arată acum, era plin de pământ, a trebui să ne jucăm un pic cu buldozerul pe aici, să scoatem ceva pământ şi a devenit spaţiul la care visasem de atâta timp.
Am auzit că ar fi implicată şi o asociaţie non-profit de proiecte. Ne poţi spune mai multe?
Da, este o asociaţie non-profit de proiecte „Dimanche”, care are proiecte şi activează frecvent din 2001, dar pe latura francofonă, a avut mai multe departamente: teatru, de cursuri de limbi străine pentru copii, pentru studenţi. Şi pentru că nu a avut spaţiu pentru café-teatru, atunci s-a dezvoltat mai mult pe latura francofonă: „Fête de la musique. Zilele Francofoniei”. Iar acum de când avem spaţiu am zis să dăm drumul şi Departamentului de Teatru.
Deşi este un spaţiu neconvenţional şi vine multă lume, persoanele de vârsta a treia preferă acest tip de local?
Chiar în seara asta a venit un domn în vârstă de 60 de ani să-şi rezerve locuri pentru concertul „Ad-Hoc”. Acum depinde şi când află, vin măcar din curiozitate o dată, a doua oară vin dacă le-a plăcut prima dată, a treia oară vin şi dacă vor să arate locul şi altor prieteni. Dar până acum avem o paletă diversă de vârste. Prima dată au reacţionat tinerii: cei de la liceu, apoi studenţii, apoi artiştii, pentru că acest café-teatru este un loc artistic, boem. Au venit foarte mulţi artişti, fotografi, muzicieni, colegi de-ai noştri şi, probabil, tot de la ei s-a dus zvonul un pic mai departe sper oamenii cu oarecare poziţie bine stabilită.
Cum ai visat să fie acest proiect?
N-am îndrăznit să visez în niciun fel. Eu nu sunt o pesimistă din fire, dar la început am zis că pornesc de la premisa că nu o să meargă atât de bine cum sper eu ca să nu sufăr vreo dezamăgire cruntă şi să ştiu cum să reacţionez la ea. Dar, am păstrat o oarecare stare de neutralitate în ceea ce priveşte succesul pe care sa-l aibă café-teatrul. Nu m-a surprins succesul cum nu m-ar fi surprins nici insuccesul. Nu m-a surprins pentru că eram convinsă ca erau oameni care aveau nevoie de aşa ceva. Ştiam printre prietenii mei auzisem de multe ori că „nu avem unde să mergem, mergem într-un bar, bem o bere, bem o cafea” şi asta e tot. Oferta culturală e mai slabă decât cererea sau mai puţin diversificată, pentru că ai doar cele trei mari instituţii la care poţi să te duci dacă vrei, să participi la un eveniment artistic. Şi atunci, evident, auzi că în celelalte mari oraşe s-au dezvoltat foarte mult spectacolele de genul „underground”, „alternativ”, şi ajungi să-ţi doreşti foarte mult. Şi s-a făcut şi în Craiova. Eu ştiam că vin pe un segment de piaţă, ca să zic aşa, care era liber. Ştiam clar că au mai fost câteva încercări la care publicul a reacţionat foarte bine, dar nu neapărat profesioniste. Dar este altceva când îi oferi omului un produs de calitate, chiar superioară pentru că noi nu vorbim de amatori.
Au existat şi reproşuri?
Au existat reproşuri pentru că eu, fiind la început, nu ştiam cum se face. Bănuiam cam ce ar fi bine pentru clienţi pentru că ştiu cum mi-ar plăcea mie să fiu tratată într-un loc de genul ăsta. Evident că am avut probleme: fie cu servirea, fie cu toaletele, fie cu distribuţia, fie cu oferta de produse. Astea sunt lucruri pentru care nu eram pregătită, dar le-am învăţat pe parcurs. Acum mă gândesc serios la ventilaţie, spre exemplu, pentru că şi aici este o mică problemă, dar nu de netrecut. Pe viitor, aş vrea să departajez problemele administrative de cele artistice şi să mă ocup serios de probleme artistice pentru că pentru artă este făcut locul. Prioritar pentru mine e să ofer noi spectacole şi să nu las să nu trăiască acest proiect din primul sau din al doilea spectacol.
Cum a fost să joci în prima piesă „Miroase a pradă” la deschidere? Cum fost ca tu să deschizi calea acestui tip de teatru? Ai avut mai multe emoţii pe scena Teatrului Naţional?
Eu şi colegii mei, pentru că nu am fost singură în această nebunie. Dacă nu am fi avut toţi visul ăsta, poate că nici eu nu aş fi avut curajul să mă arunc cu capul înainte, la propriu vorbind, şi nu la figurat.
În primele minute n-am realizat niciuna dintre noi trei (Ramona Drăgulescu, Adela Minae, Raluca Păun, n. red.) că în sfârşit putem face lucrul acesta, nici măcar emoţii n-am avut, era o stare de paralizie. Înainte de a intra în scenă le-am zis (eram în culise toate trei): „Vă daţi seama că am reuşit? Chiar am reuşit!”. A fost un sentiment pe care nu poţi să-l explici, nu poţi să-l descrii. Eram atât de fericită că am reuşit că aproape că nu ne păsa dacă iese sau nu piesa bine. Am zis: „Asta e!”, a fost riscul pe care ni l-am asumat. Exact ca atunci când te arunci cu paraşuta. Mă gândesc că aşa trebuie să fie: „Mor nu mor, eu trebuie să fac lucrul acesta.” Şi atunci te arunci. Cred că aşa ne-am simţit noi pe scenă, în seara aceea. Evident că am chemat cei mai buni prieteni, n-am făcut prea mare reclamă, am vrut mai întâi să ne obişnuim noi cu locul, cu astfel de spaţiu, pentru ca apoi să putem chema lume străină. Dar chiar şi aşa, era prima seara, deci foarte, foarte specială, 15 septembrie.
Ce senzaţie e când ai publicul aşa de aproape? Să amintim că scena e la câţiva paşi de mesele spectatorilor.
Este extraordinar din toate punctele de vedere. Pe de altă parte, mai sunt oameni care nu vor să stea la piesa de teatru, dar nu-şi dau seama că sunt totuşi la o piesă de teatru şi vorbesc continuu de parcă sunt într-un bar obişnuit. Şi asta ţine de o educaţie care trebuie făcută şi lumea se va obişnui şi cu ideea de café-teatru. Totuşi e un loc de spectacole. Că e neconveţional, da, că poţi să mai bei o cafea şi să fumezi o ţigară, dar trebuie să respecţi teatrul. Dar, dintr-un alt punct de vedere, este absolut extraordinar să simţi reacţiile la doi metri de tine. E adevărat că venind de la 600 de oameni energia e covârşitoare, dar nu e ca la doi metri când spectatorul e lângă tine şi îi simţi respiraţia. De multe ori mi s-a întâmplat să mă întorc, când joc, şi să-l ating pe cel din spatele meu. La fiecare scenă se reacţionează instantaneu. Oamenii nu mai sunt încorsetaţi şi oamenii au libertatea de a-şi da seama că se joacă pentru ei, că se naşte ceva pentru ei. Altfel, am juca noi în cameră, în faţa oglinzii.
Ne poţi spune câte ceva despre piesele care se vor juca aici?
Repetă Raluca Păun, regizoarea noului spectacol cu cei doi protagonişti: Edith Mag şi Vlad Drăgulescu pentru piesa „Un bărbat şi mai multe femei”, care va avea premiera pe 24 noiembrie. Urmând să fie o serie de reprezentaţii stabilite dinainte. Noi încercăm să facem un program cel puţin cu o lună înainte cu spectacole şi concerte, pentru ca omul să vadă un fluturaş şi să-şi rezerve o masă. Încă se mai joacă spectacolul lui Marian Politic, „Profetul”, după Dina Călin, în care evoluează singur. Vlad Drăgulescu vrea să regizeze un spectacol, care, cred eu, va avea loc pe la sfârşitul lui decembrie, începutul lui ianuarie. Pe de altă parte, eu aş vrea să investesc banii pe care îi facem din cafenea în proiecte de genul acesta. Avem destui bani ca să chemăm un regizor mai cunoscut, care a lucrat în spaţii de genul acesta şi cu care chiar voi lua legătura cât de curând să-şi aleagă o piesă şi să dăm audiţie. De fapt, acesta e visul meu: şansa corectă a artiştilor în general. Cred că se poate face o piesă foarte bună şi cu un buget mai mic decât teatrul de stat.
Studenţii de la UNATC au perspective în ceea ce priveşte implicarea lor în piesele de teatru?
Am vorbit cu domnul Remus Mărgineanu, care este un spectator şi un client fidel al café-teatrului şi care, chiar de Zilele Craiovei, a venit în fiecare seară şi a îndurat şi fumul, şi înghesuiala, ca să vadă spectacolele de teatru. Chiar a devenit fanul nostru şi a şi spus-o de câte ori a avut ocazia. Noi ţinem foarte mult la dumnealui pentru că a fost mentorul nostru, al tuturor, şi este cel care a înfiinţat Departamentul de Teatru din Craiova şi chiar am vorbit ca studenţii să aibă o microstagiune aici. Sunt spectacole care pot fi arătate publicului. Chiar au examene care au o rotunjime de spectacol fie că sunt de teatru-dans, de vorbire, monologuri sau recitaluri şi pot fi considerate mici spectacole până în 50 de minunte. Încercăm să-i promovăm, pentru că ei chiar au nevoie de promovare. Artiştii consacraţi sunt cunoscuţi în general în Craiova. Dar artiştii tineri poate n-au atâtea şanse şi de aceea spun că pentru ei e făcut locul, cum este şi pentru artişti în general. Vreau să vorbesc şi cu cei de la Liceul de Artă. Sunt deja câţiva tineri fotografi cu care am vorbit să facem o expoziţie de fotografie din spectacolul nostru pentru că au venit la fiecare premieră.
În afară de teatru, deocamdată, putem să mai vedem şi altceva în această locaţie?
Da, de trei săptămâni, în fiecare marţi, formaţia „Magazinul de muzică” are concerte aici. Sâmbăta e un concert de „ritm&blues”, cântă trupa „Ad-Hoc”. Am mai vorbit şi cu cei din trupa „Take Five”, artişti angajaţi ai Filarmonicii din Craiova care cântă bossanova, jazz, blues, aşadar ceva care ar fi, ca ambianţă, perfect pentru locul acesta şi am vorbit să evolueze şi ei marţea. Au venit foarte mulţi cu demmo-uri, ca să le ascultăm şi ne spunem părerea.
Trecând peste aspectele regizorale, şi când spun acest lucru mă refer la Adela Minae pe post de regizor al acestui mare proiect care se numeşte „Play”, când vom mai avea ocazia s-o vedem ca actriţă pe această scenă?
Asta habar nu am. Chiar nu m-am gândit când o să mai joc şi în ce o să mai joc. Mi-a fost drag să joc în „Miroase a pradă” pentru că era aşa cum ar fi trebuit să fie. Eram eu, Ramona Drăgulescu, Raluca Păun şi Alexandru Boureanu (regizor). Eram noi patru, cei care am început să visăm, şi mi s-a părut corect ca noi să deschidem acest café-teatru. De aici încolo nu ne-am mai gândit pentru că Ramona va pleca în Anglia pentru câteva luni, Raluca are un turneu în Franţa, eu o să mă ocup de aducerea celorlalţi artişti. Aş vrea să rămân manager doar pe proiecte artistice şi să găsesc pe cineva pentru treburile administrative. Nu cred că e nevoie să caut eu şi să fiu disperată, cred ca va veni de la sine propunerea unui regizor sau va apărea o piesa care îmi va plăcea. Dar nu m-am gândit şi nu vreau să mă gândesc. Sper doar să înţeleagă toată lumea că nu am făcut locul acesta doar pentru mine, Raluca, Ramona şi Boureanu. L-am făcut pentru toţi ca artiştii ca sa poată avea o şansă.
